36„Învăţătorule, care poruncă este cea mare în lege?”37Şi El i-a spus: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». 38Aceasta este porunca cea mare şi cea dintâi. 39Şi o a doua asemenea ei este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». (Matei 22:34-46)
Iisus a arătat că toate legile Vechiului Testament au fost concepute pentru a ne instrui cum să-L iubim pe Dumnezeu și să-i iubim pe ceilalți. Prin urmare, cele două porunci care se ocupau direct de a-L iubi pe Dumnezeu și pe ceilalți (Levitic 19:18; Deuteronom 6:5) au fost cele mai importante.
Liderii religioși deveniseră atât de obsedați de păstrarea fiecărui detaliu minor al legii încât au pierdut din vedere scopul ei final. Nu L-au iubit nici pe Dumnezeu, nici pe semenii lor, și totuși au crezut că păstrează Legea. Același lucru se întâmplă și astăzi. Unele dintre cele mai crude acte au fost făcute în numele Domnului de către cei care au crezut că apără poruncile lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă încălcăm una dintre cele două cele mai mari porunci în efortul de a pune în aplicare o altă poruncă, aplicăm greșit Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum au făcut și acești iudei religioși.
Legea Vechiului Testament și conceptul harului din Noul Testament ne constrânge să-L iubim pe Dumnezeu și pe toți oamenii. Cu toate acestea, Legea Vechiului Testament i-a motivat pe oameni să-L iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți oameni prin frica de pedeapsă, dacă nu reușeau să se conformeze, în timp ce harul care ne este dat în Noul Testament este să-i iubim pe ceilalți necondiționat așa cum Dumnezeu ne iubește.
Este posibil să acționăm sfânt, dar să nu-L iubim pe Dumnezeu sau pe oameni, dar este imposibil ca dragostea lui Dumnezeu să nu producă sfințenie într-o persoană. Privește toate relațiile tale prin ochii dragostei necondiționate a lui Dumnezeu de azi. Pe măsură ce iubești, tu vei fi sfânt.
